Departe de casă, dar aproape de pace. Istoria Ecaterinei, care la 90 de ani a trăit din nou experiența războiului

La ai săi 90 de ani, Ecaterina, din Nikolaev, nu și-a închipuit că această vârstă o va găsi departe de casă, așa cum niciodată nu și-a închipuit că ar putea să trăiască încă o dată experiența unui război.

Ecaterina și fiica sa, Irina, se numără printre cei mai fideli locatari ai Centrului de plasament temporar pentru refugiați din comuna Cărpineni, raionul Hîncești, notează PNUD Moldova. Cele două femei au ajuns în R. Moldova pe 13 martie 2022, la câteva săptămâni după începutul războiului. Au decis că se vor opri aici, „pentru că este cel mai aproape de casă”.

Ca în marea majoritate a zilelor, Ecaterina stă așezată lângă fereastră. Admiră pe geam culorile toamnei și gându-i fuge, din nou, la grădina și vila ei din suburbia orașului Nikolaev.

În ultimul an și jumătate, fereastra de la etajul doi al centrului recent renovat din Cărpineni este unica legătură a Ecaterinei cu lumea de afară. Durerea de la genunchiul unui picior și de la șoldul celuilalt îi reduce mișcarea la câțiva pași prin odaie, și aceia, doar cu ajutorul bastonului. Totuși, durerea care nu poate fi alinată cu niciun medicament este dorul de casă.

Pentru Ecaterina, „acasă” nu este atât apartamentul din Nikolaev, lăsat în grija unor vecini, cât vila familiei, din suburbia orașului, în a cărei grădină își petrecea fiecare vară, cu excepția ultimelor două.

A construit vila cărămidă cu cărămidă împreună cu soțul ei, care a decedat după mai bine de 60 de ani de căsnicie, cu doar câteva luni înainte de începerea războiului din Ucraina. Ecaterina vorbește despre vilă ca despre o ființă, cu lacrimi în ochi și pauze lungi între cuvinte.

„Foarte mult îmi lipsește. Și așa îmi mai fac griji de ce se întâmplă acolo”, spune femeia, în timp ce fiica sa, așezată alături, o cuprinde.

Când este rugată să vorbească despre meseria ei, Ecaterinei i se luminează fața, parcă și ochii. Femeia a lucrat toată viața pe șantierul naval, în unul și același atelier. 35 din cei 52 de ani din carieră i-a petrecut la strung, modelând un anume tip de piesă pentru nave maritime. Ea se număra printre cele „doar cinci femei” care lucrau pe șantier, spune ea cu mândrie.

Copilă fiind, războiul a adus-o pe Ecaterina în Nikolaev. După ce a rămas orfană de tată, a fost trimisă la internat. După ce a învățat, s-a angajat la muncă, s-a căsătorit, a dat naștere la două fiice și și-a trăit întreaga viață în liniște. La o distanță de aproape 80 de ani, războiul a obligat-o din nou să-și abandoneze casa și orașul.

„Niciodată, absolut niciodată nu mi-am putut închipui că voi mai trece vreodată prin război”, spune Ecaterina, iar fiica Irina îi continuă gândul. „Nimeni nu credea că se va ajunge la război. Da, toți vorbeau de „trevojnîi cemodancic” (lucrurile esențiale necesare supraviețuirii în situații extreme până la sosirea salvatorilor sau până ești în siguranță), dar, cumva, ne părea incredibil”.

„Era de groază. Ne ascundeam în coridor de fiecare dată când suna alarma antiaeriană și auzeam cum zburau rachetele deasupra noastră. Nu aveam adăpost în apropiere, dar nici să ne deplasăm cu mama nu prea aveam cum. Să ne refugiem a fost cea mai dificilă decizie pe care am luat-o vreodată”, continuă Irina.

Cea care le-a convins pe cele două femei să plece a fost cealaltă fiică e Ecaterinei, Tatiana. Cele mai prețioase lucruri pe care au reușit să le ia cu ele sunt fotografia tatălui și Biblia, pe care Ecaterina o citește în fiecare zi - uneori cu ajutorul ochelarilor, alteori, ajutată de o lupă groasă.

Tatiana a decis să plece la muncă în Italia, unde lucrase anterior vreo opt ani și unde nu credea că se va mai întoarce. Totuși, s-a pomenit obligată de noile circumstanțe.

„Dorim să revenim acasă”, spune Irina. „Oricum ne vom întoarce acasă imediat ce va fi posibil. Ne așteaptă vila. Și mormântul lui tata”, o completează Ecaterina.

În 19 luni de la deschidere, centrul de cazare din Cărpineni a adăpostit mai bine de 800 de persoane. Anterior, aici a funcționat o școală de tip internat, fapt datorită căruia a fost posibilă găzduirea refugiaților ucraineni practic din prima zi.

Acum, în acest centru sunt cazate 80 de persoane, inclusiv 38 de copii. Circa o pătrime dintre refugiații cazați sunt practic rezidenți permanenți. Unii nu au unde sau cum să se deplaseze în altă parte, însă marea majoritate, asemeni Ecaterinei și Irinei, s-au oprit aici pentru că este aproape de casă, unde speră să revină cu prima ocazie.